• Italiano
  • English
  • Español
  • 中文 (中国)
  • Română
  • Shqip
  • العربية

Întemeietori de orașe și colonizatori

Imigrația italiană în Statele Unite, chiar dacă era formată în mare parte din țărani, se ține departe de agricultură, cu excepții în Statele din sud. Tontitown, în Arkansas, colonie fondată în 1898 este și azi cu o puternică componentă italiană și, în California, Italian-Swiss Agricoltural Colony, înființată în 1881 în Sonoma Valley, prin voința lui Andrea Sbarboro, pionier al companiilor italiene în „comitatele vinului”.

Alta era situația în America Latină. În Brazilia, agricultorii venețieni, friulani și lombarzi au întemeiat colonii cărora le-a dat numele țărilor de origine.

În Argentina, de exemplu, Villa Regina, unde coloniștii italieni au transformat deșertul în livezi, vii, plantații de plante furajere, porumb și legume.

Un parcurs singular al unor italieni a fost acela al întemeietorilor de orașe. Uneori, mici întreprinzători, activând în construcțiile feroviare, au avut inteligența mai degrabă de a preceda, decât de a urma liniile ferate, cumpărând terenuri potrivite pentru viitoarele gări și așezărilor care ar fi fost întemeiate în jurul acestora. Pentru aceasta, unii dintre ei sunt amintiți ca „întemeietori de orașe”.


„Micile Italii”

Străzile din Little Italy, cum era numit cartierul italian în Statele Unite, erau înguste, aglomerate, murdare, dominate de tenements, mari blocuri părăginite, cu servicii în comun și intrarea în alei aproape impracticabile și întunecate.

Imigratul tocmai sosit, găsea adăpost în “Mica Italie”, integrându-se în grupul care reproducea valorile și comportamentele cunoscute. La Buenos Aires, emigranții au găsit adăpost în zona portului, în clădiri transformate în locuințe, conventillos: clădiri cu două etaje, cu curte interioară, unde se găseau serviciile în comun.

Conventillos, La Buenos Aires și tenements, la New York, au devenit centre de reproducere a culturii italiene și originea cartierelor italiene în care străzile aveau funcția de piața satului, unde se regăsea patrimoniul cultural, suspendat între vechile rădăcini și noile „frontiere”.


Dulcea casă

Cucerirea unei case devenise una dintre cele mai confortabile „semnale” ale parcursului realizat și al „progresului” făcut: casa este locul în care fiecare poate fi pur și simplu el însuși. Casa este cuibul și fortăreața; refugiu, pentru cine are „înăuntru Italia, afară America”, în mare parte încă de cucerit. Și fotografiile sunt aproape biografii ale acestor emigranți.

Două mărturii diferite: Augustin Storace, comerciant și bombero (pompier) în Lima.

Posedând o bună educație, folosește obiectivul pentru a fixa scene de viață familială. Benny Moscardini, stabilit în Boston, folosește fotografia într-un mod mai puțin privat: surprinde băieți și fete din cartier, străzile cu steaguri în onoarea generalului Diaz și, cu ocazia unei călătorii în Italia, un cheu din portul New York.


Povești de intoleranță

Istoria emigrației italiene este plină de episoade tragice de xenofobie, care au avut loc în special în ultimul deceniu al secolului al nouăsprezecelea. În Statele Unite: în 1891, 11 linșări în New Orleans; în 1893, unul în Denver; în 1895, 6 asasinări în Walsenburg; în 1896, 5 linșaje în Tallulah. În Europa: în 1893 numeroase victime în incidentele din Aigues Mortes, în Franța; în 1896, 3 asasinate în Zurich. Multe alte agresiuni au marcat întreaga mare emigrație.

Elementele comune erau: prejudecățile rasiale și culturale; temerile de repercusiuni economice din cauza afluxului de imigranți; influența situației politice generale. Aversiunea pe fond rasial față de italieni, considerați aproape ca negrii, rezultă din nenumăratele viniete denigratoare publicate în ziarele din mai multe țări.


Spre o identitate complexă

Primilor emigranți li se potrivește bine definiția de „dezrădăcinați”: în general, aceștia chiar dacă făceau față diversității care îi înconjura, se apărau învățând limba numai minimumul indispensabil și păstrând obiceiuri de viața originare. A doua generație, deseori născută în noua țară, trăia incert în alegerea între un trecut care putea oferi câteva puncte de referință și un viitor atractiv, dar având încă conotații imprecise.

A treia și a patra generație erau integrate în societatea în care trăiau și au început să intre în politică, arte, finanțe, cinema, comerț. Pe măsură ce generațiile se integrează, simt nevoia să redescopere rădăcinile și caută să le recupereze în căutarea identității, un imbold care pune împreună aspecte etnice (religioase, sărbători, gastronomie) și noi stiluri de viață (muncă, familie, prietenii).


Crearea unui grup

În timpul „marii emigrații” asociațiile au luat ființă pentru ajutor reciproc între asociați, ajutându-i să depășească dificultățile legate de integrarea în noua realitate. Plătind mici cote lunare, se proceda la ajutorarea celor care-și pierdeau locul de muncă și la îngrijirea bolnavilor. Uneori, societatea vindea și unele bunuri de primă necesitate, la prețuri reduse.

În continuare, societățile și-au extins activitatea: au realizat opere de plasare în muncă; furnizau o educație sanitară cu medici și ambulatoriu; au înființat școli și biblioteci pentru învățarea limbii italiene și pentru îmbunătățirea educației tehnice a asociaților; au organizat prânzuri sociale, baluri, sărbători pentru celebrări politice și religioase, manifestări culturale și sportive. În cadrul societățiilor era posibil să se urmărească evenimentele italiene, citind ziarele italiene.


Școala între două lumi

Toate guvernele țărilor de imigrație au realizat opere de integrare pentru străini. Bărbatul emigrat de unul singur avea grijă să câștige pentru întreținerea familiei din patrie și pentru a scurta timpul de întoarcere și, pentru aceasta, refuza orice contact cu limba necunoscută, cu obiceiurile diferite, inclusiv cele legate de timpul liber. Politica de integrare mai eficace, aplicată de țările gazdă, a fost obținută prin școală și cu intervenții asistențiale pentru a facilita dobândirea rapidă a tradițiilor și obiceiurilor locale.

Guvernele italiene și-au dat seama de importanța menținerii legăturilor cu emigranții: în 1889 a fost aprobată legea privind școlile italiene în străinătate; în acel an a luat ființă „Societatea Dante Alighieri” pentru răspândirea limbii și culturii italiene în străinătate.


Sfinți și procesiuni

Sărbătorile religioase implicau familia și întreaga comunitate și, în afara Crăciunului și a Paștelui, cele ale celebrării sfinților patroni. Participând la acestea, emigranții își aminteau viața comunității de origine, simțeau sfinții ca fiind protectorii lor în fața vicisitudinilor exilului și de la care primeau consolare și ajutor. Importanța religiei în diferitele comunități italiene este demonstrată de dezvoltarea locurilor de cult: de la micuța capelă din lemn, la simpla biserică din piatră și, în sfârșit, la cele monumentale, cu clopote înalte, în stiluri arhitectonice de inspirație italiană.